PACHET SPECIAL

Iei 2 cărți la 53 lei. Primești 3.

vezi pachetul

OFERTĂ

2 cărți + 1 cadou

totul la 53 de lei

CUMPĂRĂ

De ce avem nevoie de povești în viață?

Pentru că fără ele suntem anodini. Unitatea de măsură a vieții ar trebui să fie povestea, nu anul. Să strângem trăire, nu timp. Să strângem povești, nu ani. Doar așa vom putea spune că am trăit cu adevărat și viața noastră a meritat din plin.

CUMPĂRĂ

Primești trei cărți care au ajuns la peste 100.000 de oameni.

Cartea Dragă inimă te va umple de emoții și te va apropia de inima ta. Când ai stat de vorbă cu ea ultima oară? Când ai ascultat-o?

Cartea Culorile uitării este o călătorie printre amintiri și povești, având la bază cazul dramatic cu domnul D., întâmplat în 2018. Totul a ieșit bine.

Cartea Să-ți pui o dorință te invită într-un tărâm de basm creat de un puștan care duce o luptă disproporționată, dar reușește cumva să se descurce. E o poveste scurtă care naște emoții lungi.

Să-ți pui o dorință

Fragmente din cărți

După o fractură de femur, bunica a stat în pat timp de treisprezece ani. În toată perioada asta, eu mi-am terminat liceul, am intrat la medicină, am terminat medicina, mi-am dat rezidențiatul și-am ajuns până în anul trei cu pregătirea. Mare parte din poveștile scrise le-am trăit pe viu în această perioadă, și tot timpul, într-o parte a inimii mele, știam că ea e cuibărită în pat, respiră bine, mănâncă, vorbește, se uită la televizor sau pe fereastră. Nu de puține ori am consultat paciente care semănău cu ea în glas sau fizionomie, iar asta mă umplea cu o senzație ciudată, pentru că aducea în primplan posibilitatea ca oricând să părăsească patul, și nu așa cum voiam eu, adică ridicându-se pentru a merge iar, ci murind. O înveleam cu alte gânduri și o păstram sub o cuvertură groasă de ceață; știam că e acolo, dar nu voiam să o scot la suprafață. Din cauza asta, de multe ori când mă duceam acasă, nici nu puteam să intru în camera ei, pentru că în mintea mea știam că trag mai aproape evenimentul întunecat.

Nimic nu ne pregătește cu adevărat pentru pierderea unei persoane dragi. Proiectăm scenarii dificile și nu ne dorim să se întâmple asta vreodată, chiar dacă este inerent. Credem că nu vom găsi puterea să trecem peste. În realitate, puși în fața faptului împlinit, acumulăm în noi o energie care face acele zile acute să pară simple; avem scuturi augmentate și de prezența rudelor și prietenilor. Ca printr-un automatism, reușim să împachetăm moartea, depășim tristețea acută și evoluăm inexorabil în propriile noastre vieți. În zilele care urmează, am vrea ca totul să fi fost o glumă, o plăsmuire. Parcă vedem acea persoană în toate locurile din jurul nostru, în toți ceilalți oameni. Inima ni se strânge, nu acceptăm realitatea, suferim cumplit într-o tulburare care devine cronică, o carență severă ce nu mai poate fi substituită. Apoi atingem o fază de platou, ne stabilizăm la un nou nivel al vieții și ne continuăm drumul. Urmează alte pierderi, pentru că totul pare a se compensa în universul ăsta.

Când am adormit în patul vecinei care nu mai avea un picior, cu pisica lângă noi, nu știam cum e să stai prea mult în pat. Avusesem perioade în care dormisem și paisprezece ore sau stătusem câteva zile fără să mă mișc, prins cu oreionul sau vreo gripă, dar asta era tot. Doamna Didi era uneori pusă într-un scaun cu rotile și plimbată pe afară, prin ocoluri lungi până la biserică. Bunica nu putea așa. Ca să nu facă escare pe spate, era cu greutate ridicată în șezut la câteva ore, apoi pusă iar pe spate. Teama principală era de trombembolism pulmonar, adică cheag de sânge format prin venele picioarelor sau bazinului, care ajunge în cavitățile drepte ale inimii și de acolo este aruncat în arterele pulmonare, blocând o ramură. Dacă cheagul este masiv, și-am văzut în practica mea unele și de zece centimetri, blocajul e atât de sever încât inima cedează, neputând să învingă barajul. Sau mai aveam teamă de un accident vascular cerebral, printr-un cheag care să plece din cavitățile stângi în arterele creierului. Trombembolism pulmonar nu a făcut, dar un AVC cred că da, pentru că la un moment dat începuse să-și miște fără voință mâna dreaptă, răsucind-o în sensul acelor de ceas. Parcă număra timpul cu mâna. A făcut asta fără oprire.

Treisprezece ani. Pentru unii poate părea puțin, iar pentru alții e mai mult decât o viață. Eram la spital când am fost anunțat că a murit. De fapt că moare. Se întâmpla în acele momente. Avusese niște vărsături, cred că se înnecase cu voma, nu a mai putut să respire, corpul i-a fost prins de spasme și asta a fost. În condițiile date, nu se putea face mare lucru. Oamenii pot muri extrem de ușor, din cauze ce pot părea banale.

S-a oprit și din măsuratul timpului cu mâna.
Dar timpul a continuat să curgă, și eu am continuat să trăiesc.
Cred că există mereu o compensație în universul ăsta.
Cred că pierdem și câștigăm persoane, povești, bucurii, suferințe.
Chiar și timp.

  • fragment din Dragă inimă

 

Când m-am așezat să scriu aceste rânduri, sunt iarăși în orășelul meu preferat din mijlocul țării. Am venit prima dată în Sighișoara în anul trei de facultate, în plină perioadă depresivă. Debutasem în glorie cu atacurile de panică, anxietatea, lipsa de orice chef de viață, inexistența plăcerilor, senzațiile ciudate la orice oră și în orice parte a corpului. Eram la medicină și mă chinuiam să mă întrețin singur, ducându-mă dimineața la stagiile din spitale și la cursuri, apoi la locul de muncă dintr-o redacție, unde stăteam până târziu. Nu știu dacă oboseala uriașă a fost triggerul schimbărilor mele psihice; poate se întâmpla oricum. Știu însă că am trăit niște ani de coșmar, în care pur și simplu nu mai eram eu, ci o copie palidă a unui om care duce lupte incredibile în interiorul său. Disimulam. Mă ascundeam sub un înveliș încă aparent integru, pentru că nu voiam să râdă lumea de mine. Nimeni nu știa ce se petrece în celulele mele. Am ajuns într-un oraș care m-a fermecat cu turnul său, scara acoperită, platforma de sus, turnurile de apărare, căsuța de poveste din colțul cimitirului, chiar cimitirul care poate părea anacronic, dar e atât de dătător de liniște. Energia locurilor m-a împresurat și am simțit-o cum șterge depresia mea cu o mână caldă, ca de bunică. Tot în anul trei, dar de rezidențiat, la o punte de alți șase ani, bunica avea să părăsească un pat în care stătuse un amar de vreme. Pe unele vremuri le guști și-ți dai seama imediat că sunt amare, nu e nevoie să le ții mult în gură.

În tot acest interval, m-am lecuit parțial, am căpătat un soi de înclinare spre lucrurile mărunte, spre uimirea genuină, spre joc și joacă. Încă mai am căderi. Sunt al naibii de vulnerabil. Am perioade în care nu sunt în stare de nimic, cu încetineală în trup, cu ceață în cap, fără plăcere simțită la nimic. Atunci știu că e depresie, pentru că nu poate fi altceva. M-am lecuit parțial cu sute de gărzi și mii de pacienți văzuți, de la care am prins povești fabuloase. Ei m-au făcut să merg înainte și, mai târziu, prin scrisul despre aceste întâlniri, am câștigat o altă contrapondere. Tocmai am văzut un câine stând la o fereastră înaltă, într-o vilă veche, cu pereți mov. Se uita după oameni. Uite, altul căruia îi plac oamenii, mi-am zis. Am lăsat câinele, am urcat gâfâind cele 176 de trepte ale scării acoperite, iar în vârf un bărbat cu tricou roșu cânta la chitară, dumnezeiește. Eu nu știu dacă Dumnezeu chiar cântă la vreun instrument, dar dacă nu, ar fi bine să învețe repede, să mai putem și noi folosi expresia asta.

Sunt sus, aproape de căsuța din colțul cimitirului. Cerul s-a făcut portocaliu, de parcă l-a bătut un fierar cu ciocanul după ce l-a ținut în soarele apudând. Zâmbesc ciudat la trecutul meu, când îl privesc după un umăr. În același timp îmi dau seama că fără el, așa greu cum a fost, nu mai eram așa cum sunt acum. Avem în creier o zonă ancestrală a conexiunilor aparte; când vedem un loc prins în amintiri, ne apar vii în neuroni imaginile conexe, mirosurile, culorile. Percepem oameni, sentimente, senzații care păreau îngropate. Tot trecutul nostru ne definește și e mai mult decât credem acolo.

Când am venit prima dată aici, aveam deja la activ un milion de gânduri de suicid. Acum nu mai am niciunul. Viața e frumoasă, trebuie doar să te dezvelești de niște haine stupide, să nu mai alergi în șapte direcții, să iei totul mai ușor, să te joci, să te bucuri de oameni, de un câine care a ieșit la fereastră, de o bunică pe care, în esență, nu ai pierdut-o niciodată.

  • fragment din Culorile uitării

 

– Maya, de ce mor oamenii?
– Ai chef de asemenea discuții?
– Nu am, dar sunt necesare. Vreau să înțeleg ce se petrece.
– Oamenii mor pentru că devin fie prea mari, fie prea mici. Când sunt mari de tot, forța de frecare cu timpul crește considerabil, până nu-i mai lasă să înainteze. O ființă care stă pe loc în axa timpului este declarată moartă. Ca să devină prea mici, ei trebuie să facă implozie sub propria importanță exagerată, și sunt atât de multe exemple aici! Unii uită cum să trăiască, se încarcă cu tot felul de lucruri inutile, aleargă după himere, sunt atât de falși, atât de stresați, atât de predispuși la boală încât toate astea erodează corpul pe dinăuntru și-l distrug. Apoi corpul cade în el însuși, chircindu-se până la dispariție.
– Și cei care sunt copii și se nasc sau primesc în primii ani de viață boli aiuritoare? Acolo cum e? Îi pedepsește Dumnezeu?
– Of, copile, Dumnezeu nu pedepsește pe nimeni. Cel mai frecvent, omul se pedepsește singur.
– Dar cum apar totuși bolile cumplite?
– Cred că din întâmplare. Universul se vrea a rămâne într-un echilibru, dar pretutindeni plutește haosul. Nimic nu e sigur, mai ales când vorbim despre viață. Nimeni nu e scutit de ceva. Orice om se poate trezi cu orice boală. Poate tocmai de aceea ar fi necesar să priceapă că fiecare zi e o binecuvântare.
– Știi faza cu horoscopul?
– Normal că o știu. Uiți că tu mă creezi și știu tot ce-ți arde mintea?
– Ce ciudat e! Tu știi tot ce e în capul meu. Deci tu ești eu. Cu toate astea, tu cunoști mai mult decât cunosc eu. Tu ai răspunsuri la orice întrebare. Cum e posibil?
– Am, pentru că eu sunt tot ce ai văzut, mirosit, pipăit, gustat, auzit și, cel mai important, imaginat și visat vreodată. Eu sunt universul tot, cu orice posibilitate a lui, comprimat în creierul tău, în multiplele lui niveluri, apoi tras spre pătura conștientă. Chiar sunt mai mult de atât.
– Mai mult?
– Da, dar nu îți voi spune. Te las să descoperi singur.
– Astăzi mai gătești ceva?
– Sigur, am ingredientele aranjate, mă așteaptă.
– Lasă-mă să ghicesc. Orez cu lapte?
– Da! Orez mai am de la chinez, știi, de când am făcut sushi.
– Și lapte?
– Iau de jos, de unde stai tu. Întind o aripioară și apuc laptele.
– Așa, pur și simplu? Eu nu văd niciun lapte.
– Galaxia noastră se cheamă Calea Lactee. E lapte cu duiumul aici, trebuie doar să-l apuci cum trebuie.
– Pui și scorțișoară pe deasupra? Mie mama Aneta așa îmi face.
– Doar scorțișoară, pui nu pun, că strică gustul.
– Am înțeles. Să ai poftă! Și sper să te văd mai des, ca înainte. Ne întâlnim tot mai rar.
– Ne găsim noi cumva, stai liniștit.
– Te-am pupat pe ochișori, toate bune, pa pa.
– Nu toate bune. Să fie și puține rele, că altfel nu le mai apreciem pe cele bune. Să zici așa: multe bune și câteva rele.
– Bine. Multe bune și câteva rele, Maya.

  • o bucățică din cartea Să-ți pui o dorință

2 cărți + 1 cadou

Cumperi două cărți la un preț de doar 53 de lei, primești încă o carte cadou.

CUMPĂRĂ