Dragă inimă

Dragă inimă,

Știu cum stai tu acolo, în capul pieptului, și bați zi de zi, oră de oră, minut de minut, secundă de secundă, tum ta ta, tum ta ta, odihnindu-te puțin spre deloc. Când mă mut pe partea stângă, te aud. Când am câte o emoție, îți simt ritmul galopant, încă regulat; percep o senzație ciudată spre gât și-mi imaginez cum urci iute pe o scară și te așezi acolo, oprindu-mi corzile vocale. Când sunt protagonistul vreunui atac de panică, ba o iei la trap, ba parcă te oprești, umplându-mă de angoase. Cred că o să mor din cauza ta. Poate nu acum, poate mai târziu, dar cred că o să mor din cauza ta.

Îți sugerez să iei totul mai ușor. Să nu mai pui toate lucrurile la tine, să te relaxezi un pic, să-ți faci treaba ta esențială și nimic în plus sau în minus, că altfel bate la ochi. Mă rog nici să nu ajungi de piatră, că nu e bine. O inimă de piatră ce trimite prin corp, nisip? Parcă văd una dură, cum se frământă, cum se erodează treptat, până dispare. N-aș vrea să nu mai am inimă din cauză că am avut una de piatră. Te mai rog ceva. Rămâi ascunsă. Ține lucruri bune în tine, dar nu ieși la vedere cu ele. Cine vrea și poate să le vadă, le percepe oricum. Noi doi vom avea o relație deosebită, vei vedea. Mai multe nu-ți spun acum.

Cu drag,
V.